„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.” Sunt cuvintele lui Cella Serghi rostite atunci cand a fost intrebata de primele amintiri. Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal.
Casa si straduta exista si acum. Lipita de vila Sutu si la cativa pasi de malul marii, casa modesta fara etaj sau curte, dă direct in straduta Marii (numita acum Krikor Zambaccian). La inceputul secolului 20, marea ajungea exact la capatul strazii, lovind cu valurile fundatia vilei Sutu. Cella avea marea la picioare, la propriu si la figurat. Familia Marcoff locuiește în Constanța până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la București. Aici, urmeaza Facultatea de Drept, luându-și licența în 1931.
Debutează în ziarele „Gazeta”și „Reporter”, iar în 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din romanul autobiografic „Pânza de păianjen”, unul din cele mai frumoase romane de dragoste al literaturii române. In carte, Cella descrie cu o deosebită măiestrie Balcicul, străzile și orașele prin care eroina, Diana Slavu, trece, dar și tumultoasa și săraca sa copilărie. Sub semnătura Cellei Sergi apar și alte opere: „Cartea Mironei”(1965), apoi „Mirona”-(1972), „Cântecul uzinei” (1950), „S-a dumirit şi Moş Ilie” (1950), „Surorile. Nuvele” (1951), „Cantemiriştii” (1954), „Fetele lui Barotă” (1958). Copilaria petrecuta pe straduta Constantei revine mereu insa in scrierile Cellei. „Marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”.
Din pacate, viata particulara a Cellei Serghi a fost la fel de tumultoasa ca si marea . In romanul „Pe firul de păianjen al memoriei”, Cella scrie despre Camil Petrescu și povestea de dragoste ce i-a unit. In carte descrie si cum s-au legat frumoasele prietenii literare cu Mihail Sebastian si Eugen Lovinescu. Dragostea pentru Camil a urmărit-o toată viața, nu s-a stins nici după moartea acestuia, chiar dacă Cella a mai trăit încă 35 de ani de atunci. Pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori. Casuta de la malul marii a ramas la fel, iar straduta Marii pastreaza inca urma pasilor ei.
M.S
