Ne aflam pe vremea cand masinile zburatoare nu apucasera inca sa rapeasca painea de la gura vapoarelor de pasageri. Pe atunci, in calatorille spre exoticele porturi ale orientului apropiat se foloseau ,,postalele” romanesti. De la Constanta se pleca de obicei la miezul noptii; in zori, vasul strabatea deja Bosforul, acostand, ceva mai tarziu, pentru o prima escala, la umbra numeroaselor minarete ale Instanbulului. A treia zi, o noua oprire , la Pireu, a patra la Beirut, iar in a cincea zi, calatorul se gasea de-acum fata in fata cu admirabilele privelisti ale unuia din cele mai frumoase orase ale nordului African : Alexandria. Decenii la rand, lebedele albe ale Serviciului maritim roman strabateau in sus si in jos, pe vreme buna sau rea, intinsul albastru al Pontului Euxin, Egeea, Mediterana. Cu nume mari : Imparatul Traian, Dacia, Romania, Principesa Maria, micile dar elegantele nave sub pavilion tricolor, au fost cele mai frumoase pasagere din Marea Neagra. Câtă eleganta pe aceste veritabile hoteluri plutitoare, precursoare ale navelor ultramoderne de astazi.
De ce ne amintim cele de mai sus ? Ca un preambul la un episod eroic destinat sa readuca la lumina, iscusinta si abnegatia marinarilor romani atunci cand au de luptat cu stihiile dezlantuite ale marii. Revenim deci la anul 1911. In acea perioada de inceput de secol, mezina flotei noastre comerciale era mica dar eleganta ,, Principesă” , destinata curselor de pasageri. Supletea cu care facea fata deselor furtuni de pe Marea Neagra a adus acestui mini-pachebot porecla de Rățușca. O merita pe deplin: se strecura pe sub valurile uriase aidoma unui submarine, rezista vantului si curentilor puternici, iesea victorioasa din orice imprejurare dramatica ! Intr-un cuvant, Rățușca n-a fost niciodata invinsa in confruntarile cu nemilosul Poseidon. Dar cea mai teribila batalie cu stapanul absolut al marilor a dat-o in iarna anului care marca trecerea in al doilea deceniu al secolului XX. Confruntarea respectiva a ramas inscrisa nu numai in memoria unor oameni ci si in analele marinei. Asadar, furtuna ingrozitoare pe Marea Neagra ! Iesita din Bosfor abia de o ora, Principesa Maria devine o jucarie a valurilor : cursa ei de la Istanbul la Constanta pare destul de dificila ! La bordul navei, in afara de pasageri romani mai sunt si multi calatori straini, acestia din urma trebuind sa prinda in continuare Orient-Expressul cu destinatia Budapesta – Viena – Paris. Cerul e complet acoperit, zapada cade intr-una, temperature cu mult sub zero grade, iar tempesta se transforma in uragan. Valurile au acum inaltimea de zece metri, vizibilitatea e complet redusa ! Cu toata presiunea maxima a cazanelor, nu se mai poate inainta ! Deci, nici o speranta ca vaporul sa se indrepte spre un port de refugiu. In schimb, uraganul impinge vasul spre coasta Anatoliei. Se naviga in intuneric desi e in plina zi. Noaptea e si mai rau. Principesa pribegeste, in deriva, spre necunoscut. La un moment dat, o bubuitura ingrozitoare care inspaimanta calatorii: se prabuseste catargul de la pupa. O zi, doua, patru ! Aceessi situatie. Se pluteste intr-un infern din care, ar parea, ca nu mai exista scapare. Carbunii cu care sunt alimentate cazanele vaporului sunt pe sfarsite – noteaza secundul in Jurnalul de bord. Alimentele la fel. In acest timp, marinarii, folosind topoare, depun eforturi supraomenesti pentru a indeparta blocurile de gheata care acopereau ca o carcasa sticloasa bordajul vasului si elicea. Neindepartarea la timp a ghetii ar fi condus la o adevarata catastrofa.
Intre timp, alarma la Constanta, unde Principesa Maria era asteptata de aproape o saptamana : alarma si la Viena, Paris, la Londra, acolo unde o parte din pasageri urmau sa ajunga de mult. Telegraful tacane permanent intre marile agentii de navigatie. La Bucuresti, birourile Serviciului maritime roman sunt luate cu asalt : lumea face coada in holul palatului din strada Sarindar al importantelor ziare de atunci Adevarul si Dimineata pentru a lua cunostinta, din ultimele telegrame afisate, de soarta navei. Vestile erau foarte putine. Principesa, rupta de orice legatura de restul lumii, continua sa navigheze in deriva. In a sasea zi, capitanul Maracineanu, comandantul vasului, trece la masuri de extrema urgenta : calatorii – absolut toti – sunt mutati din cabine in salonul de la clasa intai. Claie peste gramada ! Se doarme pe jos. Hrana? Din rezerva navei, iar la final sunt consumate ultimele bauturi scumpe de la barul vaporului. Ceva mai tarziu intra din nou in functiune topoarele ; tot materialul lemnos al frumosului vapor devine combustibil pentru cazane. Sunt astfel distruse interioarele, dar ceea ce mai dramatic, cade victima a imprejurarilor, splendida mobila stil, confectionata din lemn de mahon. Inainte de a apartine Serviciului maritim roman, Principesa Maria, fusese yachtul unui armator foarte bogat si se numea Iganzio Florio.
La sfarsitul secolului 19, atunci cand a parasit santierul naval ( construit 1895-1896, la Fratelli Orlando, Livorno- Italia) yachtul a fost considerat ca una din cele mai elegante si confortabile vase de acest gen, la faima respectiva contribuind in buna masura mobilierul, despre care se spune ca l-a costat pe armator o avere. Acum, in aceasta groaznica furtuna, mobilerul atat de pretios a fost si el sacrificat – jertfa aceluiasi nemilos stapan al marilor. Ce altceva,oare era de facut ? Focul cazanelor de la masini nu putea fi lasat sa se stinga ! Astfel a trecut si ziua a saptea. A venit a opta. In acea zi s-a petrecut minunea : s-a oprit brusc furtuna. Sub ochii mirati ai celor cativa trecatori zgribuliti de pe faleza Cazinoului, apare un munte de zapada ce pluteste in departare. Muntele alb inainteaza ! E din ce in ce mai aproape ! Acum il vad cu totii. Disting chiar ceva care razbate prin crusta de gheata a acestei stranii aparitii : un catarg de vapor. Angajatii capitaniei reusesc sa ingaime – Rățușca la orizont ! Asa era . Principesa se inapoiase. Invinsese uraganul. Numai ca aceasta memorabila cursa Istanbul – Constanta a durat opt zile in loc de opt ore.
Refacuta dupa acest uragan, Rățușca a mai navigat inca doua decenii. Pana in 1934 cand a suferit primul ,,infarct” in timp ce efectua o croaziera pe Marea Neagra cu un grup de excursionisti. Cazanele deja uzate nu mai puteau face fata nici macar unor calatorii scurte. Nu dupa multa vreme, echipajul a organizat o masa de adio pe bordul navei invitand si pe unii din vechii ofiteri sau simpli marinari cu care a conlucrat, dupa care Principesa, batrana si obosita, a pornit in ultima ei cursa pe mare, apoi pe Dunare pana la Turnu Severin. Unde, dupa ce s-a semnat actul de deces, a fost transformata intr-un munte de fier vechi.
M.S /A.D
